De peste 1500 de ani specialiștii dezvoltă și perfecționează metode de înlocuire a dinților pierduți din diferite cauze. În 1952 Branemark, unul dintre cei mai renumiți medici suedezi, a descoperit și a definit mecanismele osteointegrării, adică interfața, conexiunea structurală și funcțională între implantul dentar și osul în care acesta este fixat.
Așa cum în mod natural un dinte este înconjurat de un țesut moale care se numește mucoasă, tot așa și în jurul implanturilor dentare se formează un țesut, un epiteliu similar celui din jurul dinților naturali.
Așadar, pentru o integrare optimă, un implant are nevoie de os de susținere și gingie sănătoase.
Unele dintre criteriile de evaluare a succesului manoperei de înlocuire a unui dinte pierdut cu un implant sunt:
- absența semnelor și simptomelor precum durerea, infecția, parestezia
- lipsa mobilității implantului
- absența semnelor radiografice de resorbție osoasă (zone radio transparente în imediata vecinătate a implantului)
- pierdere osoasă neglijabilă (până la 0.2 mm anual)
- realizarea unei lucrări protetice optime
Cu toate măsurile de precauție, chiar și când manopera de inserare a fost corect executată, mai târziu pot apărea complicații precum modificările patologice ale țesuturilor de susținere.
Dacă aceste modificări patologice afectează doar mucoasa adiacentă, putem vorbi despre o mucozită periimplantară (inflamația este limitată doar la țesutul moale – gingia), iar dacă fenomenele inflamatorii afectează și osul, atunci inflamația se numește periimplantită, inflamație care determină pierderea progresivă a osului.
Printre cauzele periimplantitelor se numără:
- Contaminarea bacteriană care a cauzat încetinirea proceselor de vindecare sau placa bacteriană care se acumulează și pătrunde inițial subgingival, migrând apoi în profunzime și generând inflamație și distrucție osoasă
- instabilitatea implantului într-un os cu densitate necorespunzătoare (de exemplu, osteoporoza)
- nerespectarea principiilor biomecanice – de exemplu atunci când forțele masticatorii excesive sau în cazul pacienților cu bruxism forțele prea mari sunt preluate de un implant, producând micro-fisuri ale osului care îl înconjoară și, ulterior, pierderea acestuia.
- Răspunsul imun al gazdei – pacientul poate genera un răspuns imun de respingere a implantului, care alături de alți factori precum igiena precară pot duce la apariția periimplantitei.
Semne și simptome ale periimplantitei:
- inflamația gingiei
- sângerare, secreții (exudate), miros neplăcut
- mobilitatea implantului
- absența durerii sau o senzație vagă de disconfort
Tratamentul periimplantitei poate însemna de la reechilibrarea ocluzală (optimizarea mușcăturii), îmbunătățirea igienei, tratament medicamentos, terapie LASER sau chiar chirurgical prin intervenția radicală de îndepărtare a implantului.
